În textul original, se folosește "absolutt" care are o forță mare în norvegiană. Este un intensificator mai puternic decât "total".
În plus, "absolutt" este poziționat înaintea negației "ikke", ceea ce îi dă o forță suplimentară în exprimare. Această structură ar trebui păstrată și în română pentru a menține aceeași intensitate.
În norvegiană, verbul principal (în acest caz "er" = "este") trebuie să fie întotdeauna în poziția a doua în propoziția principală. Este o regulă fundamentală cunoscută sub numele de "V2" (verb în poziția a doua). Hai să analizăm cum funcționează în exemplul nostru:
- "Jeg (1) er (2) absolutt ikke enig."
În propoziția noastră, "absolutt ikke" nu se poziționează înaintea verbului "er". De fapt, "absolutt" modifică negația "ikke", și împreună formează o unitate adverbială care urmează după verb.
Ordinea corectă este:
- Subiect (Jeg)
- Verb (er)
- Adverb/Negație (absolutt ikke)
- Complement (enig)
Această ordine este fixă în norvegiană și este diferită de română, unde avem mai multă flexibilitate în poziționarea adverbelor. Este unul dintre aspectele care fac norvegiana să fie o limbă "V2" strictă, în timp ce româna permite mai multe variații în ordinea cuvintelor.